Am primit întrebarea: Dacă aș vrea ca oamenii să învețe ceva din ce m-a învățat pe mine viața, ce ar fi? Așa că am reflectat asupra evenimentelor din viața mea și la ce lectii mi-au adus. Primul gând, simplu și clișeic, a fost că trebuie trăită. Ok, nu mă pot rezuma eu la atât și am apelat la un exercițiu de imaginație, asa că „am luat” viața și am pus-o în fata unei oglinzi. S-a conturat imaginea unui munte.
Da, viața este ca un munte, cu poteci, păduri, văi și stânci, alcătuind un întreg imperfect de perfect, peste care trec ploi și soare, ființe mari sau mici, ape line sau ape care curg grăbite.
Mi-am imaginat că poalele sau baza muntelui reprezintă momentul zero, cel al nașterii, începutul. Apoi, în drumul dezvoltării alegem un traseu și alegem echipamentul. O luăm spre vârf sau ne pierdem printre copaci?
viața ca un munte
Viața mi-a arătat că este nevoie de o bază solidă la care, în mod sistematic, aducem îmbunătățiri. Nu sunt poteci corecte sau greșite, sunt poteci pentru care nu suntem pregătiți încă. Avem însă de învățat și de la energia vântului din creastă, dar avem nevoie și de îmbrățișarea pădurii. Având curiozitatea unui copil, parcurgerea suisurilor și a coborâșurilor devine un joc fascinant într-o lume a propriului spirit.
Ajungi pe vârfuri și zborul vulturilor devine mai clar. Te simți mai aproape și, pentru câteva momente, parcă zbori alături de ei. Însă vine și un timp în care este necesară coborârea. Ai nevoie de hrană, adăpost și odihnă. Iar pentru ele este nevoie să te întorci la bază. Lași răceala stâncilor și te scufunzi în căldura pământului. Copacii îți devin aliați și te scufunzi în brațele lor.
Parcurgem etape. Baza muntelui oferă adapost, dar ne ascunde măreția înălțimilor. Cum să vezi ce e sus dacă stai jos? Urcând înveți să nu cazi la prima rafală de vânt, nu stând veșnic la adăpost. Sus experimentezi senzația de a fi agățat între cer și pământ, jos te întorci cu bogăția entuziasmului de a trăi, martor la spectacolul naturii. Viața, prin munte, m-a învățat să fiu prezentă. Să încerc atunci când îmi doresc ceva, fără gândul unui eșec. Am descoperit că o potecă umblată e sigură, oferă protecție, dar poate fi și autosabotare. Cum putem vedea noutatea dacă mergem doar după GPS sau ne lăsăm viața pe pilot automat? Doar pentru că asa ne-am învățat, multumiti cu ceea ce primim, uitând că putem cere mai mult.
Armonia cu etapele
În plus, în fiecare dintre noi este un munte cu cascade de emoții, lacuri de gânduri, peșteri cu amintiri și vârfuri de trăiri. Și învățam să îl parcugem în functie de prognoza meteo. Avem o iarnă a sufletului ce ne îndeamnă la odihna necesară pentru găsirea echilibrului în claritate, care mai apoi să ne ajute în a diferentia ce e util și ce nu.
Avem o primăvară a sufletului care ne face martori ai renasterii și ne arată cât este de inutil să rămânem într-un blocaj de amintiri, fie bune, fie rele. Avem o vară a sufletului plină de lumină, pentru că am acceptat întunericul iernii care a trecut. Și avem o toamnă a liniștii din mijlocul tumultului. Un du-te-vino între ceea ce este intuitiv, vine din adânc si creează un sentiment profund de multumire, versus ceea ce este intruziv, devine ca o bandă repetitivă, determinând panica.
Trecem prin toate. Ne concentrăm pe felul în care lucrurile se simt, asa cum sunt ele în realitate și nu cum sunt prezentate de monștrii/demonii care ne invadează uneori mintea. Printre copaci am învățat că este în regulă să simt și să nu pot înțelege. Pe munte am învățat să-mi pun în rucsac ce am nevoie și să las în urmă ce nu-mi este de folos.
Ce aș vrea sa învețe oamenii? Să asculte la modul real ce vine din interior, zgomot sau muzică? E o avalanșă de gânduri sau o stare latentă de lac glaciar?
Cum supraviețuim? Simplu… natura oferă răspunsuri dacă învățăm să o ascultăm. Oamenii, indiferent dacă sunt buni sau răi, fac parte din etape, ne învață fiecare câte ceva. Am învățat că, deși uneori aerul este rarefiat, pot urca munții minții, cu răbdare, ascultând, observând și învățând de la orice om cu care mă intersectez.
Andreea