Nicio femeie nu își propune să iubească un demon. Dar cele mai periculoase colivii nu sunt cele care se închid brusc, ci cele care se construiesc în tăcere, bară cu bară, în timp ce tu crezi că zbori liber. La început, nimic nu pare greșit. El e prezent, te vrea, îți spune că e diferit. Îți oferă exact ceea ce aveai nevoie—atenție, validare, promisiuni de siguranță. Și în loc să te întrebi „de ce este atât de perfect?”, te abandonezi complet în fascinația lui.
Un demon nu te răpește cu forța. Te convinge să vii singură. Te atrage cu acea lumină falsă, un miraj de iubire intensă, ca și cum ar fi exact ceea ce ai căutat toată viața. Îți șoptește că e diferit de toți ceilalți, că doar tu îl poți înțelege, că doar tu îi poți umple golul. Și tu crezi. Pentru că vrei să crezi.
Dar în timp ce tu strălucești, încerci să-l hrănești cu căldura ta, cu blândețea ta, cu iertarea ta, începi să te simți sleită. Energia ta dispare, dar nu se reflectă în el. Îi dai tot ce ai, dar el nu devine mai bun, mai plin, mai viu. De fapt, devine mai întunecat. Pentru că el nu este conectat la nicio sursă reală de lumină.
El nu simte dragostea ta ca pe o hrană, ci ca pe un combustibil care îl ține în viață pentru încă o zi. O gaură neagră nu poate fi umplută, doar hrănită. Și nu hrănește înapoi. Îți promite că se va schimba, dar fiecare „îmi pare rău” este doar o pauză înainte de următoarea prăbușire. Și de fiecare dată când cazi, cazi mai adânc. Până când te uiți în oglindă și nu mai vezi decât un chip obosit, gol, străin.
Și atunci te întrebi: Când am început să dispar? Când am devenit umbra lui, în loc să fiu cine eram? Cum de nu am văzut colivia în care m-am închis singură?
Dar adevărul este că nicio stea nu vede gaura neagră până când nu e prea aproape de marginea ei.
Căderea în întuneric
La început, este lumină. Și este lumină pentru că tu ai venit cu lumină. Un demon va căuta lumina ca și când viața lui depinde de asta. Pentru că depinde. Dar apoi, apar primele umbre. O remarcă care te face să te îndoiești de tine. O ușoară răceală atunci când nu reacționezi cum și-ar fi dorit. O corectare subtilă a felului în care gândești, simți, vorbești. Îți spune că „exagerezi”, că „e doar în mintea ta”, că „n-ar trebui să te superi pentru atât.” Și tu începi să te îndoiești. Poate chiar ai exagerat. Poate el are dreptate. Și demonul începe să câștige teren.
Apoi, limitele încep să se estompeze. Ceea ce odată ți se părea inacceptabil devine justificabil. Comportamentele lui, pe care înainte le-ai fi privit ca semnale de alarmă, acum le scuzi. „A fost doar un moment de furie.” „A zis ceva urât, dar apoi și-a cerut scuze.” „E stresat, are probleme, trebuie să fiu înțelegătoare.” Dar ceea ce nu realizezi este că fiecare scuză pe care i-o oferi este o bucată din puterea ta pe care o cedezi. Încet, dar sigur, el devine centrul universului tău, iar tu—doar o planetă care gravitează în jurul lui.
Să te smulgi din brațele unui demon nu e ușor. Pentru că, chiar și când îți distruge sufletul, încă îl iubești. Pentru că chiar și după tot răul, o parte din tine mai speră că el se va schimba. Pentru că ai investit atât de mult, încât să pleci ar însemna să accepți că ai iubit o iluzie. Dar asta este cea mai mare minciună pe care ți-a vândut-o demonul. Că fără el, nu mai ai unde să mergi. Că tu exiști doar în orbita lui.
Și asta este cea mai mare frică a găurii negre—că steaua pe care o devorează își va aminti cine a fost înainte. Că într-o zi, nu vei mai sta să te întrebi „cum să-l fac să mă iubească?”, ci vei întreba „cum să mă salvez?” Iar răspunsul este simplu și greu în același timp:
- Închizi ușa și nu te mai uiți înapoi.
- Nu mai încerci să-l vindeci.
- Nu mai speri că va deveni ceea ce a promis.
Pentru că un demon nu vrea iubire, ci putere. Pentru că o gaură neagră nu devine niciodată soare. Pentru că el nu va străluci niciodată, dar tu încă poți. Și singura cale de a scăpa de întuneric este să mergi spre lumină.
Chiar iubești un demon?
Nu, nu iubești un demon. Iubești reflexia ta în el. Iubești cum ești tu când iubești. Te iubești pe tine în acele momente. Iubești promisiunea pe care ți-a făcut-o la început, acea versiune a lui care părea caldă, intensă, perfectă. Iubești speranța că poate fi salvat, că sub toată răceala există un suflet care vrea să fie luminat.
Iubești amintirile frumoase, momentele rare de „căldură” pe care le folosește ca să te țină aproape.
Dar nu iubești realitatea lui. Pentru că realitatea lui este întuneric. Poți să îl iubești, dar de la lumină și de la distanță.
Dacă ar fi fost vreodată lumină în el, nu te-ar fi golit de a ta. Dacă ar fi fost menit să fie soare, nu te-ar fi lăsat să arzi singură în vid.
Poate acum, când ai fost atât de aproape de abis, lumina ți se pare o iluzie. Poate crezi că toți sunt la fel, că orice promisiune de iubire ascunde un nou monstru. Poate te întrebi „dacă demonii sunt atât de convingători, cum mai pot avea încredere în lumină?”
Dar adevărul este că lumina reală nu trebuie să te convingă de nimic. Soarele nu te imploră să-l urmezi. Nu te manipulează. Nu te face să te îndoiești de strălucirea ta.
Nu trebuie să te întrebi dacă e reală, pentru că iubirea nu doare.
Și când o vei găsi, te vei uita înapoi la demonul pe care ai încercat să-l salvezi și vei înțelege că ai iubit o iluzie, omul nu a existat real. Doar l-ai confundat cu lumina pe care ai vrut să o vezi în el.
Ai grijă de sufletul tău!
Love, M.
Table of Contents
Scrisoarea care închide cercul
În ciuda tendințelor new age și a spălatului pe creier din spiritualitatea prost înțeleasă, sunt unele lucruri care nu pot fi iertate niciodată. Îar în
Cum să iubești un demon?
Nicio femeie nu își propune să iubească un demon. Dar cele mai periculoase colivii nu sunt cele care se închid brusc, ci cele care se
Kind Reminder
În ciuda rănilor și a traumelor și a tuturor cicatricilor pe care abuzul le lasă în urma lui, cea mai grea dintre lovituri vine ca