Skip to content

Iubirea nu e oarbă

Am stabilit deja că am lansat acest blog pentru a demonta niște mituri ale normalității în relații. Societatea de astăzi a normalizat atât de mult abuzul încât l-a confundat cât de poate de inocent cu iubirea. Iar una din expresiile care au dus la cele mai mari drame personale a fost aceasta: iubirea este oarbă. Treaba este că nu iubirea este cea care este oarbă, ci atașamentul.

Atașamentul te face să crezi că acolo, în fața ta, este ceva nemaivăzut, spectaculos, un potențial infinit de bunătate, prosperitate, inteligență, whatever. Atașamentul de propriile iluzii este adeseori pericolul și unghiul mort. Te iluzionezi să vezi bine acolo unde nu este doar bine, să te concentrezi pe părțile bune ale omului, să crezi că e doar o etapă din viața lui atunci când are primele derapaje. Și că o să-i treacă. Sau o să-l salvezi tu. Sau, preferata mea, că iubirea vindecă orice. 

iubirea este detașată

Atașamentul este adesea confundat cu iubirea. Și ca și în cazul ei, și atașamentul are o mulțime de nuanțe sau de pervertiri. De obicei, este format din false convingeri și fantezii despre tine, despre viață și, mai ales despre iubire. Acum, dacă ai nenorocul să bagi în aceeași căruță iubirea și relația de cuplu și nu ți-ai definit din start niște limite, reguli de conduită și nu le-ai făcut o delimitare la timp, șansele să fii rezultatul unui abuz emoțional cresc considerabil. 

Pentru că nu poți să vorbești despre iubire atunci când tu nu cunoști omul. De cele mai mult ori, dragostea la prima vedere, acea îndrăgosteală căreia îi spui “chimie”, este primul semn că ceva este nelalocul lui. Nu te-ai îndrăgostit de om, cel mult iubești energia lui. Dar omul în sine nu îl iubești pentru că nu îl cunoști. Nu îi știi sus-urile și mai ales jos-urile. Nu știi ce comportament adoptă când e supus stresului sau disconfortului. Nu știi ce frici profunde are. Nu știi nimic despre el, căci nu ai avut timp să știi. 

Astfel că iubirea se construiește în timp și devine din ce în ce mai puternică dacă omul pe care începi să îl cunoști este în concordanță cu reperele tale morale și etice. Dacă îi respecți valorile și el ți le respectă pe ale tale. Dacă aveți, de fapt, ceva în comun. Pentru că, de cele mai multe ori, când iluzia atașamentului se risipește – de obicei printr-un abuz atât de flagrant încât nu mai poate fi acoperit nici de mama fanteziilor tale – îți dai seama că voi chiar nu aveți nimic în comun. Nu, nu ați evoluat diferit. Nu ați avut niciodată ceva în comun. Doar ai făcut tu să pară că aveți. 

Cea mai importantă întrebare, totuși este alta. Atunci când apare detașarea (eliberarea de atașament și iluzii), mai există iubirea sau nu? Aici se traduce, de fapt, trauma prin care ai trecut. A lăsat urme, te-a îndepărat de cine ești tu, de prieteni, de familie, de tot ceea ce strălucea în tine înainte ca atașamentul să se producă. Acum, că ai conștientizat trauma, mai există iubire? Acum, că ai cunoscut omul care n-a știut ce să facă altceva decât să îți ia demnitatea și strălucirea, mai poți să îl iubești? 

Iubirea nu trece prin filtre

Nu există răspuns corect sau greșit. Poți să iubești, poți să nu. Poți să îl ierți, poți să nu. Dar sigur-sigur, e nevoie să te ierți pe tine. Te ierți pentru că te-ai lăsat dusă de valul unor convingeri toxice: iubirea e oarbă, deci e nevoie să închizi ochii la orice derapaj  “minor”. Apoi, manipulările de genul “dacă mă iubești, faci nu știu ce” și preferata mea “nu te bate, nu se duce la femei, deci e băiat bun”. NIMIC din toate astea nu este adevărat.  

Iubirea nu e oarbă, ci vede tot. Vede întregul. Vede și părțile bune și defectele. Iubește omul, nu proiecția lui în mintea ta. Și nu confundăm iubirea cu decizia de a rămâne alături de cineva sau nu. Poți iubi și de la distanță, dar departe de toxicitatea cu care vine cineva-ul la pachet. Apoi, dacă iubești nu este nevoie să joci după niște reguli sociale. Da, poate așa crede omul că se arată iubirea, satisfăcându-i lui așteptările. Doar că așteptările lui sunt problema lui, iar iubirea ta este responsabilitatea ta. Iubirea nu se demonstrează. Se simte. 

Nu mai intru prea mult în povestea cu “e băiat bun”. Nu există băieți buni. Sau băieți răi. Există fie bărbați maturizați emoțional și spiritual care sunt și buni și răi, dar aleg să se comporte cu decență verticală, fie băieței încă atașați de convingerea că dacă tragi fetele de codițe înseamnă că le placi. Deci dacă te consideri femeie, vei alege un bărbat. Dacă încă ești în vibe-ul de școlăriță care se lasă trasă de codițe, e clar că abuzul de acolo începe. 

De fapt, propriile filtre sunt cele care dictează evoluția abuzului sau a iubirii. Nu zic că nu sunt ei de vină, căci un om care distruge lumina din alt om este de neiertat. Dar sursa evoluției stă în propriile filtre și roluri pe care ai ales să le joci. Dacă încă privești lumea prin ochii de școlăriță care are nevoie de îndrumare masculină, de autoritatea paternă, te raportezi la un Dumnezeu exterior ție, punitiv și răzbunător, cum crezi că va arăta realitatea ta mai departe?  

De partea cealaltă, a luminii și a iubirii, dacă înțelegi că autoritatea masculină este acolo să te iubească, să te ghideze blând și gentil, să îți creeze un spațiu safe de joacă și de manifestare a femininului, lucrurile vor arăta complet diferit. Pentru că iubirea nu e oarbă. Iubirea vede tot ❤️

Love, M.

Table of Contents

Facebook
Twitter
LinkedIn
WhatsApp
sex

nu e totul despre sex

Te-ai întrebat vreodată de ce sexul cu un abuzator este atât de intens? Adică da, ok, poate ai văzut și tu că în afară de

Read More »